Seminţe de soare

Dreptate nu are acela care are dreptate,
ci acela care e fericit.


Parfumul aspru al ficţiunii
Ştiu că numai eşti amore mio, dar mai dă-mi o noapte de adio...

Vreau şi eu o portocală din care să iasă un măr în care se ascundă Jeanette care să ştie ce şi cum.

Tocmai când crezi că nimic numai are rost, că o sa mori, chiar curând, chemând izbăvitoare moartea, într-o formă paşnică si rabdătoare, ce-i drept.. tocmai atunici când nu faci nimic pt viitor, conştient că nu îl ai, tocmai atunci..

În fiecare zi de 14 îmi aniversez singurătatea, mă joc de-a coroana şi sceptrul, umblu la sistemul de comenzi, mă-nchin la oglinzi, mă joc cu universul…

Dar ştii, si 8 e zi de doi iluzoriu, cu el, cubul. Da, cubul negru cu dungi zgâriate, zebrate, ciclamen (doliu de lux): îl intorci pe toate fetele – rămâne identic, nepătat. Hai mă, am făcut şi noi 2 luni de soare.

Sirena şi tripul
Azi-noapte am fost Hitler, amfetamine, boli, şi puteri pierdute –dar n-am devenit dependentă, Parkinson nu am, şi Berlinul nici atât nu l-am pierdut- : când într-un final fericit am ajuns acasă, după 3 ore într-o infectă secţie de poliţie, interogări si poze frontal-orizontal, pt că un tembel a sunat la 112, speriat că a vazut nişte demenţi alergând cu răngi şi lese cu câini după ei, cu un steag negru în spinare şi o tipă cu o ţigară mai ciudată, care printre fumuri cânta la saxofon, îmbrăcată într-o salopetă plină de acuarele şi sânge, aşteptându-i în fundul deschis al unei dube, m-am dezbrăcat, am luat 2 somniferere –cu pretenţia să dorm câte o zi pt fiecare-, am ieşit pe câmp, am ţinut o filipică de vreo 10 min, am încercat să mai suflu-n saxofon, am adormit. M-am trezit pe iarba proaspată, abia acum şi mor de foame; mi-am propus aseară să intru in greva foamei, să simt jenibila umilinţă de a o face, de parcă chiar i-ar păsa cuiva. Dar aseară e aseară, iar tripul e trip. Mi-e foame. Şi da, iar l-am visat pe dobitocul ăla. Stăteam amândoi la umbra unei bucăţi de lemn, de care atârna spânzurată o chinezoaică, în roşu, având în mâinile mov, un borcan cu acel sourBlood chinuitor, care încă clipea. El sulfa mereu în păpădii crude şi-mi spunea poezii dezolante. În jurul nostru era plin de trandafiri albaştrii, care ne priveau ; pe el îl urmăreau cu ură şi abjecţie, iar la vedereau mea vărsau lacrimi negre. Din spini încă curgea un sânge roscat şi crud, picurând chinuitor cu ecouri colosale, rezonând doar în capul meu, pe care după câteva minute, l-am simţit ca băgat la maşina de spălat rufe. Chinezoaica a început să dea din picioare, eu am inceput să-l sărut pe gât, el era confuz Pe fine am devenit mai vampă decât sunt, sărutarile s-au transformat în muşcături grotesc de tandre, sugându-i sângele – şi nimic altceva. M-am trezit cu Lucian pe spate, care când se întinde îşi scoate gheruţele. Acum stă lânga tastatură şi cred că încearcă să-mi ţină o retorică cum că n-ar avea de gând să mă acompanieze în greva mea de 2 lei; „miau-miau” şi o gheară dulce.

Ziua a fost parfumul aspru al ficţiunii: mi-am amintit de el şi de acele zile, pt că tot ce a rămas din el sunt sfera şi demenţa, pt că sărbătoresc uitarea primului real, după atâtea urlete şi lacrimi, pt că n-o să mai simt vreodată acel sentiment, -reflex, nereflex, am simţit- şi totuşi mi-e dor... Ar trebui, deşi nu realizez în total, să-mi sărbătoresc şi schimbarea, adică, serios, uite, zâmbesc...
11 mai 09



Sete de elefanti
Carnavalul "Caldo bagno di sangue"

Fiecare trup fumează în iad. Fiecare trup frumează în iad.

Afară plouă. Ies pe câmp, desculţă, mă învârt cu mâinile în aer, trupul în ploaie, picioarele şi sufletul în noroi. Intru în casă, mă dezbrac, îmi fac o cafea. Mă târăsc confuză prin baie, mă arunc ca pleznită în pat, goală şi palidă, îmi aprind o tigară ; îmi curge sânge din nas şi aştept. Ieri am mulat un elefant. Vreau să fac schimb cu el; să nu mai urlu şi să plâng de durere, să nu mai văd, să nu mai aud, să nu mai simt sau să gândesc, să stau indiferentă, meditând, pe un raft prăfuit şi gol. Exil şi satisfacţie.

Neg nevoia de oameni, revin în fum şi aromă; un prieten te ajuta cu sufletul, un psihiatru cu mintea. Într-adevar, creierul e singura substanţă cu adevarat divină, şi tocmai, aşa bolnav, îl al pe al meu.
El a fost arma exciziei iubirii lunatice, a fost primul... Din cauza lui am ajuns cu degetul pe trăgaci. Aş spune tipic, dar e prea oribil.

Stăteam în apa rece din cadă, cu buzele rujate în sânge şi îmi simţeam nările călduţe. Aşteptam să vină Lepa, să-mi aducă o ţigară şi să mi-o aprinda. Să-mi sărute buzele şi să se bage, îmbrăcat, lânga mine, în apa sloi. Să ma strângă în braţe, să-mi şteargă rujul organic, să fredoneze Bonedriven, să mă lase să ma joc din priviri cu ochii aia mari şi gri, iubitori şi calzi, uneori rimelaţi, să-mi spuna pt ultima oară „Te iubesc” şi apoi să mă lase să mor. Toate s-au intâmplat, dau eu n-am murit.
Stăteam în apa rece din cadă, cu buzele rujate în salivă şi îi simţeam buzele sărutându-mi fruntea. Asteptam neştiind şi nevrând s-o fac. Negare şi exil mintal. Şi apa s-a-ncălzit cu roşu aprins.
Apoi m-a trezit un zgomot. M-am dus, sprijinindu-mă de pereţi, lăsând dâre optimiste de apă în urma, să văd. Erau Lucian şi elefantul; de data asta un elefant cam spart. S-a spart elefantul. A murit înaintea mea. Înţelegi?

Dragostea nu alungă dorinţa de moarte. E o altă mască a ei.

Sfărâm o fiinţa; prin sărutari îmi împart inima albastră. Tăiaţi de timp şi nostalgie, ca într-un embargo, estompez un nimb intim, profanez un suflet prea puţin adulat, cu mintea la cel aferat – uzurpatorul şi frumoasa coz - ; am tot dreptul să o fac... Devin neurină, refulez a neurastenie. Redevenim hermafroditişti, vărsăm sânge, lacrimi, sperme; ne iubim.
În 14 dansuri triste, albastre, din Luna Aerolit, privesc la cel de netins, mă intorc şi vărs a sărat în mare pt fiecare sărut. Mă contopes într-o altă dimensiune, cum mă pierdeam la 5 ani prin cearceafuri. Ascult cum îşi plânge în nopţile abiotice, ascuns de mine în fictiv, crezând ca dorm : „mi-ar place să fiu acela cui destinul te păstrează în tainiţele lui… „. Nu există destin sau divinitate. Există ce vrem noi iubitule.
A rămas o umbră, o sferă, o dementă.
Primul ca primul, al doi-le ca al doi-lea, iar ultimul ca cel d’intâi.

Colorat, pe scene, pauze, gag-uri, spaime, emoţii, cu jonglerii, căderi, acre fiasco-uri, prea mult de neatins, prea ciudat de iubit, şi gata, s-a terminat.
Tipul cu teartul de păpuşi, tipa cu săbiile, tipii cu focul, tigrii, girafele.
10 mai 09



Blue coffee tiger
Simt cum îmi trăiesc a zece-a viaţă. Carnavalul meu e pe cale să se termine. Defapt, creieriul - ikebana.
Balconul nostru a devenit seră. Ne-am luat dalmaţian. Lucian mă zgârie. Lepa se joacă cu o perucă. Eu mă sinucid în cap. Tu ce faci?

Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet /Tou les trois suivent/ le tic-tac de père.
9 mai 09

Muza ca miză

Mazilesc, sunt un mentor al tartorului, disturb şi sparg masca iluzorie a suferinţei, dintr-un labil melancolism, mă trezesc în durul aforism al realităţii. Aferatul meu, acum lacheu,
aşteaptă pomana iubirii la a lui camenă, Terpsichore, încornorata. Muza dansului cu ochi legaţi, posedând o iazmă a plăcerii, o larvă a demenţei, oscilând între ea si amorul lui,
amor trupesc, mascat de ad-iterimuri şi embrioni abiotici, mai duri ca 13 sedative. Tipul savanului dement a murit, acum, lasând în urmă o confidenţă fictivă, ce se arată din ce în ce mai dezolantă.
5 mai 09


Intunecare

Când totul e nimic, ciudat, pierdut, confuz. Simt cum lupt cu o excresenţă a raţiunii, pt pro şi contra perfuziei, pt anihilarea eticii, pt demenţă, pt mine. I’ll be your poison and you’re pain, i’ll be your struggle to my insine. Suprasolicitare
3 mai 09



Statul cu doar doi
Dragul de el, iar a pus detergent in loc de sare. Iar mi-a fost rău si am scos clăbuci pe rect. Puteam să mor ca o târfă in overdose, in chinuri, după o zi lungă, groasa si aglomerata. Iti dai deama ce pierdere?

Mi-e dor sa ma joc in parul ala mai negru si mai lung ca al meu, mi-e dor să te ciufulesc.

Gloomy bride

Parcurg ideea de Suniata, smulg mai conştientă ca niciodată perfuzia raţiunii; atât de rece, atât de violent. Curăţ o stradă a negării. Se păstreaza rece în palma mea fierbinte, plină de speranţă; fără nicio satisfacţie; îndepărtez impurul sentiment albastru. Mă ascund într-un iglu din coji de portocale, în pătura aspră a patului de spital şi-a minţii, sub estropierea ultimei speranţe. Realizez exodul mintal, în proporţii esoterice, admir cu abjecţie sfera extazică a singurataţii într-un doi iluzoriu, fumez o ultimă ţigară, mă joc cu universul. Emefer, realizez Moksha şi-mi umplu capul cu noduri. Luptând pt libertatea fiecărui fir, ader la uitarea albastrului chinuitor, invoc iubiri lunatice celeste, non-existente; materializez în pânză şi culoare Albastrul Prim, cu pretenţia de unică amintire.

Iubesc travestitul, dilatând ectodermele demenţei, îl găsesc o docrtină, o anihilare a indiferenţei de moarte. Protestantă a perfuziei eticii, profit de cele 6 luni rămase, 6 luni de nimb. Accept suferinţa interminabilă a văduvei. Privesc la cel iubit, orfan al muzelor abandonat, tigrul de cafea, transformându-se într-o nimfă agonică, tartor al cimitirelor de vise şi iubiri ascunse. Se bucură de acceptul din amorul împărtaşit de fiinţa nevrotică şi prea iubită; oscilează între sexul lui şi dorinţa de a ieşi sub o identitate divină: femeia.

Îmi pictez 6 ochi albastri pe coapse, mă atac cu o filipică dezolantă, ma pleznesc, amintesc fiecare detaliu, prima dorinţă, primul sărut, primul futai al realităţii, încarc revolverul, dau drumul muzicii, relaxării, lacrimilor, comediei, iluziilor, închid ochii, apăs pe tragaci şi mă bucur de luna de miere în roşu. Suicid mintal, banc morbid...

„Whit the last grape of my soul i’ll be blessing you.”

Voice of Chunk

Sunt curioasă dacă şi anul astă în luna mai, Noua Strâmbă va mai organiza „marşul «normalităţii»”. Go straight to Hell.

UNIFORM

Stang, drept, stang, drept, faci si tu ce poti.

Doar mergi si vorbesti ca toti ceilalti

Cu totii imbracati cum trebuie, se indreapta spre o viata in uniforma.

UNIFORM, fostul rebel e mort, nu-I nici o problema.

A fost sufocat in uniforma lui.

Mergi drept, vorbesti ce trebuie, alatura-te unei scene, vise sintetice comercializate.

Treci prin viata ca un “as vrea sa fiu”, cu totii imbracati de societate.

Fostul rebel e mort, nu-i nici o problema.

A fost crucuficat pentru uniforma lui.

(The Profits)

Danni? Revedere anti-dialectică. “Se moare mai mult de logică decât de cancer.”

Stăteam în pat, când deodată ne-am întâlnit pe stradă. Stăteam pe o bancă vis-à-vis de faculta de istorie, cu zânele lui Martin Millar, iar el, la fel de „bine”, venea spre mine cu zâmbetul până la urechi. Printre altele i-am spus că am toate şansele să scap de cancer; m-a îmbrăţişat grotesc de strâns, a plâns.. Am vorbit despre noi – pt prima oară un „noi” separat- şi despre relaţiile noastre. „Nu e şi nu va mai fi vreodată la fel”. Acum iar e mort.

Culorile au reprezentat dinamita. Trebuiau să împuşte lumina.

-Bună ziua..

-Auziţi.. domnişoară, tu te-ai mutat la iubiţelu’ matale ?

-Oarecum

-Aoleoo! E ţăcănit. E nebun maică. Ceva ceva tot are. Zău.. ieri când a fost să cumpere pâine era îbrăcat cu o rochie. Să mă bată dumnezeu dacă te mint: ro chie !

-Da, ştiu. Era rochia mea.

Apoi a facut o mutră de carciumăreasă nevrotică şi a fugit repede la baba de la parter. Şi totuşi.. ştia şi ce a cumpărat. Vecinii ; veşnic aceiaşi circari care aştepteaptă Libertatea de vineri cu programul tv şi ziua urmatoare unei nopţi zgomotoase, ca să-ţi bată la uşă să-ţi facă reclamaţii inutile şi să te întrebe cât ai plătit curentul sau dacă ai apă caldă.

Tot aseară am avut parte de o retorică interesantă, despre ce şi cum sunt, în viziunea lui Lepa. Sunt eu, aceea de care mă fereau părintii. Sunt paradisul, himera, agonia si extazul. Cică dacă ar scrie despre mine, aş muri pe vreo 300 de pagini. Erato, Melpomene. Spunea ceva de un lotus albastru, ceea ce mi-a amimtit de Albastrul Prim şi durerea provocată de seminifaţia ei. Apoi l-am dezbrăcat de acea rochie şi am făcut dragoste până in zori.

Nereida din gag

Printre indiosinecrasi faţă de tot ce e în afara universului mintal, lunatic, din afeliu, privesc la cel sexagenar, corosiv, stivindu-mă s-o i-au pe drumul cel bun, eu, lamura infernului, himera haosală, cu etica ce oferă doar nişte mânere, adulez şi mă prefac în aforism normal, sperând la scăpare. Nu există paradigma bun sau paradigma rau; nu există decât ce vreau eu sa fie. Ei sunt afară, iar eu sunt în mine. Etatea nu-mi permite mai mult; e nimb cu hodorogii decât cu un circar, chit că pt bunicii mei nu-s decât un boz ciumat şi isteţ.

Scurg căldura culorii-n ţeastă, mă pătrund intravenos, realizez ecouri diacetilmorfinice în arta plastică, vărs solubilul auditiv şi ura, m-i i-au pe Lucian şi cafeaua lângă mine, îmi aprind anomia şi îmi fac o excizie iluzorie a sentimentelor: o fată albastră geme, refulează scurgeri roşii şi plânge a negru, zămbind a astenie; în fundal, un ochi albastru, ciumat, semănând a vulvă, într-o ramă dreptunghiulară de ochelari, ascunde in spatele retinei o inimă mare, însă nulă, un revolver, genialitate si cadavrul unei virgine; estropiere si mizantropie.

Repet pt creearea idealului mymesis-ului; acest efect catharsis se topeşte şi-n Lucian: se învârte pe lângă mine cum se-nvârte şi Mihai pe scenă sau la repetiţii, cu mutriţa aia de Hoxton Tom McCourt şi tiparul de neo-nazist, vorbitor de idiş. Dar Lucian a mea nu vorbeşte idiş. Şi nu e nici neo-nazistă ce naiba. Însă obişnuieşte să-mi lase păr în scrumieră – şi eu obişnuiesc să las păr pe unde-mi cade, dar Lucian nu are cancer, iar eu nu sunt pisică la propriu. Şi tot orgolioasa de Lucian s-a pişat pe Studii în teren despre sexul ucrainean. Şi pisicile fumează. Şi totusi, e exorbitantă plăcera de-a şti că-mi voi vedea sexagenarii, privindu-mă exit fum, în clipa de gag a piesei şi a mea.


„Vezi, priveşte, micuţa mea, aceasta este iubirea.”
Dacă iubirea chiar ar arăta ca „o micuţă”, adică o fătucă destul de dezbracată, tolănită pe un pat, cântând la o vioară, în cazul meu la saxofon, iar mai jos de buricul fetei tolănindu-se nevinovat un pisoiaş schiţat din linii dese, apoi intrebându-se ce se intaplă dacă intoarce foaia şi o zgârie pisoiul, ar iubi şi himera haosală.
Iubirea arată a cancere, a mizcibilitate, a iazme, a esoterie –căci aşa e frumos şi aşa vreau eu. El mai are 6 luni, eu habarnam. Lepa meu, Lepa ca o chintesenţă, un nimb.

Iubiţi-vă pe tancuri

Oare ei nu stiu ca se moare? Oare ei nu stiu ce inseamna moartea? In spatele monitoarelor ce vad ei? Lumea statea uimita cand in 1996 aproape toata populatia Belgradului a iesit in strada. Pentru trei luni. Pentru libertate si democratie. O lectie de libertate. Unde cred ei ca au disparut aceia? Aceia stau acum sub ploaie de bombe.

Ai fi crezut ca personajele criminale ce comanda masacre din umbra protectoare a civilizatiei au disparut. Ai fi crezut ca sunt de domeniul trecutului.

Si oameni ca si noi stau in fata televizoarelor si asculta fascinati discursuri belicoase, mereu aceleasi, mereu aceleasi, mereu aceleasi.

Si oameni ca si noi stau ascunsi in adaposturi si sunt asurziti de explozii si de moarte si de intuneric si de disperare.

Si oameni ca si noi stau in frig si mizerie si foamete si boli si nu mai au nimic, nici casa, nici viata, nici suflet.

Mereu aceeasi, neoameni gandesc noi planuri de distrugere, inventeaza si testeaza pe viu noi arme.

Oare noi nu putem face nimic?

voi meritati sa fiti negati

atata doar sa fiti negati

si nu orbeste ascultati

caci viata e atat de simpla

si numai voi o complicati

voi nu ati dat fiinta vietii

dar va permiteti sa o distrugeti

clocind razboaie inutile

ce va hranesc ascensiunea

catre marunte scopuri imbecile

aveti nevoie ca de aer

de conformismul celui din noroi

inconstient el va sustine

si nu concepe lumea fara voi

caci singura ar merge mult mai bine

“voi meritati sa fiti negati” - terror art

Urmatorul text este scris de Darko, un student sarb in Timisoara:

Here comes the war and / but i am going deeper

Today when you listen this song 394.000 children are born into this world… spun New Model Army, dar eu zic ca in momentul in care cititi articolul toti atatia oameni mor în lumea asta bolnava.

Nu stiu, dar acum cand familia mea si prieteni mei se ascund in adaposturi si unii sunt in armata, nu prea am chef sa scriu despre muzica ºi cele intimplate in miscarea punk din Yugoslavia. Pur ºi simplu nu pot sa inteleg, de ce un popor trebuie distrus ca sa traiasca alt popor.

Exemple sunt multe dar unul il stim cu totii : “indienii”. O civilizatie care si-a cladit democratia pe craniile copiilor indieni, astazi arata din nou ce inseamna democratia pentru ei. Cu totii cunoastem filmele lor, “faimoasa” lor Coca Cola, dar ei nici macar nu stiu unde sunt Balcanii, si habar nu au despre istoria popoarelor care traiesc aici.

Dar nu asta conteaza pentru ei, ci dolarul (cum spun ei “pentru mine exista un singur dumnezeu, adica dolarul”. Dar cum spune seful indian Sitting Bull: “numai dupa ce ultimul copac va fi taiat, numai dupa ce ultimul rau va fi otravit, numai dupã ce ultimul peste va pescuit, numai dupã aceea, veti afla ca nu puteþi sa mancati banii.”

Dupa toate astea ce sa zic, sa nu vina aici, dar dacã vin, sigur cu toþii o sa purtam imbracaminte transparenta cum purtau prostituatele din Saigon in timpul razboiului din Vietnam: “FMUSA”

Darko

P.S. Despre muzica punk din YU de altadata, dar in sfârsit, vreau sa spun ca, odata în tara mea underground era alternativa, adica una dintre solutii, iar astazi este singura solutie.

P.P.S. Sau pur si simplu cum spune o prietena de-a meu: “Voi meritati sã fiti negati / Atâta doar sa fiti negati.”