Există o femeie. Mă iubeşte. Numai că trebuie să-mi aştept rândul.

Există o femeie. Mă urăşte. Mă vrea. Mă suna tot timpul.

Exită o femeie. Mă urăşte. Oare asta nu inseamnă că, de fapt, eu o urăsc?

Există o femeie. Mă iubeşte. Mă iubeşte mai puţin şi mă doreşte mai mult.

Ar fi şi ceva bun dacă n-ar axista gândurile astea obscure despre tot, ci numai carne şi oase şi tendoane, nu-i aşa? Ea nu despre asta vorbeşte, ci despre inevitabil, că totul e oarecum oniric, ceea ce-i mai rău decat plictisul, cotidianul, clişeul.